Duminica 20 după Rusalii – Învierea tânărului din Nain   ( 7 octombrie 2012)

 

11. Şi a fost cǎ dupǎ aceea S'a dus într-o cetate numitǎ Nain; şi împreunǎ cu El mergeau ucenicii Sǎi şi mulţime multǎ.

12. Iar când S-a apropiat de porţile cetǎţii, iatǎ cǎ scoteau un mort, singurul copil al mamei sale; şi ea era vaduvǎ; şi mulţime mare din cetate era cu ea.
13. Şi vǎzând-o Domnul, I s-a fǎcut milǎ* de ea şi i-a zis: "Nu plânge!"**                                                

14. Şi, apropiindu-Se, S-a atins de pat, iar cei care-l duceau s-au oprit. Şi i-a zis: "Tinere, ţie-ţi spun: Scoalǎ-te!" ***
15. Şi s-a ridicat mortul şi a început sǎ vorbeascǎ; şi l-a dat mamei sale****.                                               

16. Şi frica i-a cuprins pe toţi şi-L slǎveau pe Dumnezeu, zicând: "Mare profet S-a ridicat între noi şi Dumnezeu Şi-a cercetat poporul". Luca 7:11-16

 

Dragilor, nu vreau sǎ fac o predicǎ. Nu de alta dar sunt atâtea de spus (mai ales când se vorbeşte de moarte) încât nu am spaţiu destul şi nici timpul necesar.

 

Doar câteva lucruri de evidenţiat:

 

-remarcaţi cǎ evanghelistul Luca, în primele douǎ versete, spune ceea ce orice om poate vedea:    

o vǎduvǎ distrusǎ de moartea copilului (singurul ei copil) şi locuitorii unei cetǎţi care o compǎtimeau neputincioşi; omeneşte vorbind, altceva nu prea puteau face pentru ea decât sǎ-i stea aproape. Asta pânǎ când intervine Dumnezeu şi totul se schimbǎ total;

 

-apoi: sǎ definim moartea. Ce-i, de fapt moartea? Rǎspunsul corect (şi scurt, foarte scurt) aşa cum ne învaţǎ Hristos şi Pǎrinţii Bisericii noastre este: moartea înseamnǎ lipsa lui Dumnezeu, îndepǎrtarea de El din care rezultǎ singurǎtatea. Defapt iadul nu este altceva decât lipsa Lui. De aceea Hristos spune la un moment dat unui Apostol” lasǎ morţii sǎ-şi îngroape pe morţii lor”. Ştiaţi cǎ putem fi morţi chiar dacǎ vii? Şi nu zombi, ca prin filme. Cu toţii, încǎ din aceastǎ viaţǎ simţim (sau ne construim)Raiul ( deci suntem şi vom fi vii) sau Iadul (prin faptele noastre care ne poartǎ la singurǎtate şi ne îndepǎrteazǎ de Dumnezeu).

 

O precizare: staţi atenţi la cuvinte. Pot ascunde mari adevǎruri dar şi multe lucruri urâte. De accea am evidenţiat unele dintre ele:

*Dumnezeu-Omul, Hristos, în faţa durerii, are reacţia fireascǎ, am spune noi: i s-a fǎcut milǎ. Doar cǎ mila Lui nu pornea din sentimentul pur omenesc în faţa durerii. Lui Hristos i s-a fǎcut milǎ pentru cǎ El ştia cǎ femeia suferǎ degeaba. Pentru ea moartea înseamnǎ doar ceea ce putea vedea. Defapt deznǎdejdea femeii a facut ca lui Hristos sǎ-i fie milǎ. Deci, urmǎtorul pas este

 

** nu plânge. Dar nu al nostru “nu plânge”, care înseamnǎ mai mult: “ nu plânge pentru cǎ a murit şi gata. Nu mai poţi face nimic; i-a sunat ceasul, ca fiecǎruia ( mai devreme sau mai târziu, de dorit mai târziu decât mai devreme, aşa-i?)”. Nu, dragilor. Hristos ştie cǎ moartea nu-i aşa cum o vedem noi, ca pe un sfârşit, ci doar o eliberare a sufletului de limitele puse lui de trup, cu alte cuvinte, un alt început. Nu numai cǎ El ştie aceasta, ci o şi demonstreazǎ, pentru cǎ se apropie de sicriu şi-i spune tânǎrului:

 

*** scoalǎ-te. De remarcat cǎ nu-i spune “înviazǎ” (de exeplu) ci, ca şi lui Lazǎr:”scoalǎ-te”, adicǎ “trezeşte-te”. Cuvinte care se spun unuia care doarme şi, cu siguranţǎ, nu unui mort, aşa-i?

V-aţi întrebat vreodatǎ de ce Hristos foloseşte aceste cuvinte şi nu altele? Dragilor, Dumnezeu ştie ce spune, ştie cǎ moartea nu înseamnǎ sfârşitul vieţii ci doar un somn mai lung. Apropo, ştiaţi cǎ cuvântul “cimitir”, în sensul lui real (din limba greacǎ) înseamnǎ “ dormitor”, “loc de odihnǎ comun”?. Deci Hristos l-a trezit pe tânǎr şi apoi

 

**** l-a dat mamei sale, a doua oarǎ, aş spune eu. Da, dragilor. Prima datǎ i l-a dat când a rǎmas însǎrcinatǎ cu el. Nu uitaţi un lucru: noi nu suntem creatorii copiilor noştri! Noi naştem fiii pe care îi dǎ Dumnezeu. De aceea avortul este un pǎcat de moarte: prin avort ne punem în locul lui Dumnezeu. De aici naşte şi întrebarea: poţi da viaţǎ? Dacǎ nu cine te crezi ca sǎ o iei? Prin puteri proprii nu putem da viaţǎ nici mǎcar unei muşte.

 

Deci, dragilor, când citiţi sau ascultaţi fiţi atenţi la cuvinte. Ştiţi cu toţii “Tatǎl nostru?”. Data viitoare vǎ voi spune cum ne osândim cu propriile cuvinte. De câte ori nu spunem cuvinte fǎrǎ sǎ realizǎm cǎ defapt ele sunt o “autocondamnare”! Şi asta pentru cǎ le spunem mecanic, în grabǎ şi ca pe o datorie. Pe sǎptǎmâna viitoare.

 

icona nain

 

Preotul Traian Şteţco, Parohul din Cassano d’Adda